Profeția lui Saraf

Saraf a deschis brusc ochii. Stătea întins pe spate și simțea dalele de piatră ale străzii cum îi apasă pe coaste. Cerul era senin, iar vântul adia ușor. Amorțit, s-a ridicat în șezut și a rămas mut de uimire când a văzut unde se afla. Era într-unul dintre orașele de pe Aora, dar nu putea să își dea seama cu exactitate în care, deoarece nici măcar o singură casă nu mai stătea în picioare. Peste tot în jurul lui erau numai ruine. Mici incendii ardeau printre dărâmături, iar străzile erau împânzite cu corpurile neînsuflețite ale Aorienilor care locuiau în oraș.

S-a ridicat în picioare, încercând să se dezmeticească și să înțeleagă ce s-a întâmplat. Ultimul lucru pe care și-l amintea era acela că s-a dus la culcare în patul său. Fără să mai stea mult pe gânduri, a realizat că acesta era probabil un vis.

A răsuflat ușurat, apoi a aruncat o privire în jur. Zeci de corpuri neînsuflețite erau împrăștiate pe strada orașului, cu mantiile albe, tipice Aorienilor, pătate cu sânge. Majoritatea corpurilor erau acoperite cu răni adânci și tăieturi, iar unele dintre ele aveau membre lipsă.

În dreapta lui se afla un corp rezemat de peretele unei case. Avea trei răni mari pe corp, una în dreptul gâtului, una pe piept și una deasupra buricului. Ochii defunctului priveau în gol spre mâna dreaptă, în care încă mai ținea ferm mânerul unei săbii. Saraf a pășit încet spre corpul Aorianului, studiind cu atenție rănile sale, încercând să-și dea seama de unde proveneau. În stânga trupului inert erau imprimate în peretele casei trei tăieturi adânci. Era clar că arma care l-a doborât pe Aorian și-a lăsat amprenta și pe casa din spatele lui.

Saraf s-a lăsat în genunchi în fața corpului neînsuflețit, și și-a pus mâna dreaptă pe pieptul Aorianului. Rănile păreau a fi făcute de gheara unui animal, însă doar o singură specie de pe Aora putea provoca un asemenea dezastru: Nimfa, gigantica pasăre cu patru aripi și patru membre, înarmată cu gheare ascuțite și un cioc pe măsură.

Visul părea că l-a dus pe Saraf undeva, după o bătălie între Aorieni și Nimfe, lucru greu de crezut în lumea reală, deoarece Nimfele, în ciuda fizionomiei lor, erau ființe inteligente, care comunicau cu Aorienii prin telepatie, iar relațiile dintre cele două specii dominante de pe Aora au fost pașnice încă de la începuturi, chiar dacă mereu au păstrat o oarecare distanță. Dar ce ar fi putut duce la un asemenea conflict?

—  Ehhh, a suspinat Saraf, ridicându-se în picioare și frecându-și fruntea. E doar un vis.

Sătul de imaginea macabră de care avea parte, Saraf a încercat să se trezească. Neavând succes, s-a ciupit de braț. A simțit durerea, ca și cum ar fi fost reală, însă tot nu a reușit. Enervat, și-a tras singur o palmă zdravănă peste față. Durerea iar a părut reală, obrazul fiindu-i în continuare amorțit și simțea durerea în maxilar.

—  E o viziune…

A privit în jur șocat. Era pentru prima dată în viața lui când o viziune și-a făcut apariția în vis. De obicei erau scurte imagini din viitor sau un bagaj mai mare de informații pe care le primea fiind lucid, urmate de o puternică durere de cap, dar ceea ce trăia el acum era cu totul altceva. Brusc, în mintea lui, peisajul macabru a căpătat un alt înțeles mult mai terifiant. Asta urma să se întâmple!

—  Pandora, a strigat el, dar nici un răspuns.

A pornit rapid pe străduța orașului, fiind atent să nu calce pe corpurile înșirate pe jos sau pe membrele pierdute.

—  Pandora, ești aici, a strigat din nou, dar nici un răspuns.

Viziunea trebuia să aibă un mesaj pentru el, un deznodământ. Nu putea să iasă singur din ea, nu el era în control în această lume.

A început să alerge prin oraș, încercând să își dea seama unde era sau, mai exact, unde trebuia să ajungă. O casă dărâmată i-a atras atenția, pentru că în mijlocul rămășițelor a văzut un corp imens prăbușit la pământ. Ajungând în dreptul lui, a realizat că era o Nimfă, iar în spatele ei, cocoțat, cu o sabie în mână, stătea un Aorian cu fața mutilată, parcă ar fi fost viu. Expresia de groază din ultimele sale clipe de viață i-a rămas imprimată pe chip. Pășind printre dărâmăturile casei a observat că jumătate din corpul Nimfei a avut aceeași soartă: penele arse, iar din falnicele ei aripi au mai rămas doar oasele, cu ceva carne arsă, prinsă de ele.

Saraf nu mai înțelegea ce se întâmplă. Nimic din toate acestea nu aveau sens. Nimfele nu puteau controla focul, darămite să îl folosească ca armă. Doar câțiva Aorieni mai talentați și dornici de cunoaștere au deprins această tehnică. De undeva din dreapta lui a auzit un zgomot, apoi  sunet de pași târșâiți. A ieșit dintre dărâmăturile casei și a pornit-o grăbit spre locul din care a auzit sunetul.

Zgomotul s-a auzit din nou, ușor astupat de pașii grei ai lui Saraf. Părea că vine de pe strada din dreapta. Trecând colțul casei, a strigat din nou:

— Pandora, tu e…

Nu a apucat să își termine propoziția, pentru că a realizat că nu era persoana pe care o căuta. În fața ochilor săi, la mai bine de 20 de pași în față, era așezată, cu spatele, o creatură umanoidă, foarte slabă și cu pielea neagră. Nici peisajul nu mai era același, totul era mult mai întunecat pe aleea respectivă, în spatele și în jurul creaturii, asemenea unei pâcle negre ce absorbea toată energia din jur, transformând străduța orașului Aorian într-un peisaj macabru.

Creatura a auzit glasul lui Saraf și s-a întors încet spre el. Avea ochii roșiatici, injectați, trei coarne ce îi ieșeau din frunte, ce se arcuiau ușor peste cap, gura larg deschisă, cu dinți ascuțiți, printre care se scurgea un lichid vâscos și negru, picurând pe dalele de piatră de sub ea, iar în mână ținea de gât corpul unui Aorian.

Ciudata ființă a început să se apropie încet de Saraf. Părea foarte slăbită, abia mai putea să se țină pe picioare, dar, în ciuda aspectului ei muribund, trăgea în continuare corpul după ea, șuierând pe gura larg deschisă cu fiecare pas.

Zgomotul pe care îl făcea îi dădea lui Saraf fiori pe șira spinării. Creatura s-a oprit, și cu o forță incredibilă a azvârlit corpul neînsuflețit până la picioarele Aorianului împietrit. Saraf a privit în jos, ca să descopere că acela nu era nimeni altul decât Afaris, ultimul său fiu.

De nicăieri, l-a lovit o durere masivă în cap. A căzut în genunchi lângă corpul fiului său, urlând de durere. Un volum imens de informații își făceau apariția în mintea lui din neant, supunându-l unor chinuri imense. Când, în final, toate gândurile s-au așternut la locul lor, s-a ridicat în capul oaselor. Creatura stătea nemișcată studiindu-l din priviri.

Saraf a dus mâna la nas, simțind cum se scurge un lichid din nările sale. Ștergându-se cu mâna, a observat că era sânge, iar mantia sa, era pătată de la abundența sângelui care i se scurgea din nas. Prea preocupat să se mai îngrijoreze și cu acest detaliu minor, a ridicat privirea la creatură. Acum a înțeles ce anume semnifica viziunea sau cel puțin ce era mai important din ea.

Creatura a făcut un pas spre Saraf, apoi încă unul, puțin mai rapid. Cu toată forța, a început să alerge spre Saraf, având o viteză incredibilă, ținând cont de starea deplorabilă a corpului ei. Degetele sale, precum niște gheare, erau pregătite să-l înșface. Saraf stătea nemișcat, urmărind nepăsător scena. Când mai avea doar câțiva pași până la el, creatura a plonjat înainte, fiind pregătită să-l atace cu toata puterea.

Pericolul i-a activat lui Saraf toate simțurile. Mâinile și picioarele au devenit puternice, gata de luptă, mintea îi era ascuțită, iar timpul parcă era aliatul lui, încetinind, din ce în ce mai mult, până aproape să se oprească. Creatura aluneca ușor prin aer, apropiindu-se cu capul de chipul lui Saraf, care o privea încruntat și gânditor. Fiind la doar câțiva centimetri de ea, a putut să-i simtă mirosul de putrefacție. Părea a fi moartea în persoană.

Privind pătrunzător creatura în ochi, Saraf a spus:

— Așadar, a început…